Argintiu

Asa cum argintul trebuie curatat de oxid pentru a-i vedea adevarata culoare argintie, asa si cu celelalte lucruri care ne inconjoara si care ar putea fi
argintii. Zapada, zice-se, ar fi argintie, desi se vede de la o posta ca e alba, alba ca zapada. Sa fie oare argintiul o simpla metafora? Ca nici luna, la o
privire mai atenta, nu prea pare argintie, asa cum au cintat-o unii. Sau sa fie o stare de spirit, mai degraba decit o culoare. Oricit ai amesteca in mod
savant culori atent selectionate, nu vei obtine stralucirea argintie, decit adaugind un strop de inspiratie, putin praf de stele si o lingura de cer dospit.
E alchimie? E poezie? Nimeni nu stie. Dar ce minunatie...
Statea cu nasul lipit de geam si ochii lipiti de stelutele argintii-fosforescente de pe pe tavanul dormitorului de la etajul sapte din blocul de vizavi. Se
intreba, oarecum retoric, cine sta acolo. Tot o printesa in asteptarea lui Fat-Frumos calare pe un cal alb sau, ma rog, pe vreo doua-trei sute de cai putere?
Habar n-avea cine ar putea locui in acel apartament, dar si ea isi dorise atit de mult stelutele acelea. Numai ca cineva ii daduse peste mina spunindu-i ca
nu mai e copchil sa se bucure la asemenea flecustete. Dar pentru ea ar fi fost mai mult decit o copilarie. Ar fi simtit stelele si luna, vai ce luna frumoasa
si subtire era!, mai aproape. Si ar fi putut sa le povesteasca despre printul ei, iar ele ar fi putut macar sa-i aline dorul, daca nu s-o lumineze. A inchis
ochii si dintr-o data s-a trezit intr-o sala de bal, cu coloane inalte din marmura rosie si podea de granit incrustata cu smaralde. Dar ce iti luau cu
adevarat ochii erau perdelele, niste minunatii facute din pene de lebada si paun cusute cu fir de argint. Ea inainta sovaielnic, ferindu-se parca sa calce pe
sclipirile verzui. In jurul ei, perechile valsau ametitor, descriind traiectorii care de care mai indraznete. Doamnele erau imbracate in rochii lungi de bal
si purtau cu eleganta masti negre, suple. Domnii etalau fracuri impecabile, camasi albe cu jabou si papioane viu colorate. Mastile lor, tot negre, dar
patratoase. A ratacit asa o vreme, lasindu-se mingiiata de fosnetul crinolinelor si de aroma de colonie fina. Nici n-a simtit cind el s-a apropiat de ea, de
undeva din lateral. Nu l-a vazut, desi toate capetele erau deja intoarse spre el. Se deosebea de toti ceilalti. Papionul si masca ii erau argintii si
scaparau vioi razele de lumina trimise generos de candelabrele din cristal mov. Toate curtezanele ar fi dorit sa-l opreasca pret de macar citeva clipe, sa se
bucure ca de un trofeu de atentia lui, dar el se indrepta cu pasi hotariti spre mijlocul salii, unde ea ramasese parca impietrita. A facut o reverenta si a
invitat-o la dans. Ea a acceptat cu respiratia taiata, si valsul a inceput. Ii privea fix ochii, sau mai bine zis ii ghicea in spatele mastii sclipitoare,
timpul parca incremenise in loc, sala se invirtea in ritm ametitor, orchestra parca innebunise, iar el ii vorbea despre calatorii la capatul lumii, diamante
si cai pursinge. Ea nu auzea nimic, dar ii sorbea cuvintele, le punea intr-un mojar si le slefuia dindu-le forma viselor ei de-o viata. Cind muzica s-a oprit
i-a spus pe un ton firesc sa-si scoata masca. Iar el, zimbind, a intrebat-o: care masca? De-abia atunci i-a vazut, in sfirsit, ochii fosforescenti in forma
de stele si gura arcuita ca o luna noua. Noaptea nu mai era neagra, nici albastra, ci argintie.